Din bogata şi puternica publicistică a lui Mircea Eliade, opt ani după „Itinerariu spiritual” ce pentru întâia oară punea problema tinerei generaţii care se recunoaşte şi se identifică ca atare, generaţie postbelică, reţinem un articol din 1935 numit „Mitul generaţiei tinere”. D-sa ne vorbeşte de acea stare binecuvântată care este tinereţea, „când absolut toată lumea poate depăşi condiţia umană”, întruchipând vechiul mit românesc „tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, dincolo de starea biologică a tinereţii, ajungând la o viaţă „perfectă, plenară, firească – adică tânără”. Speranţele lui Eliade asupra caracterului unic al generaţiei ce se ridica după sfârşitul primului război mondial s-au verificat, acei tineri au rămas ne-întrecuţi în căutarea lor a Absolutului, de o înaltă spiritualitate ce unită cu profunda lor erudiţie le-a asigurat un renume mondial.
 
Ne întrebăm ce ar fi gândit Eliade despre colosalele potenţe ale noastre, a celor ce aveam la „revoluţie” 18-25 de ani, prima generaţie ce putea gândi şi scrie liber după infernalul holocaust comunist, atât de selectiv, care a secerat floarea elitei noastre şi a zdrobit tot ce putea fi bănuit de intelectualism sau spiritualitate.
 
În aceasta lună decembrie, şaptesprezece ani după Timişoara şi masacrele din tară, nu putem decât constata că generaţia noastră nu numai că nu s-a afirmat, dar ceea ce este mult mai grav, nu s-a conturat. Răspândiţi prin exil, prin ţară, nu am ştiut să ne adunăm dincolo de acel dureros moment al Pieţii Universităţii pentru apoi a ne răspândi care încotro, pradă unei lumi necunoscute ce îmbogăţea exponenţial pe vechii securişti şi condamna la mansarde mizere, alcoolism si ratare pe tinerii creatori care prin definiţie nu puteau exploata în folosul lor structuri economice clădite pe naţionalizări şi nepotism comunist. După lunga noapte bolşevică, cei ce trăiseră în ţară aveau încă frica înşurubată în conştiinţă sau erau atât de uimiţi de proaspăta libertate de a vorbi şi scrie fără cenzură încât au lăsat pe mai târziu rolul lor misionar, cel de a păstra vie memoria trăgând concluziile comunismului, fie şi în mod uşor ridicol, cu auto-suficienţa caracteristică vârstei. Iar cei ce scăpasem de frică prin trai îndelungat în exil, nu i-am ajutat, nu i-am împins, mulţumindu-ne să le rezumăm lecturi pentru ei până atunci inaccesibile sau încercând să împărtăşim o credinţă într-un destin imperialist al ţării şi culturii noastre, crez ce nu se mărturisea decât în discuţii de cafenele.
 
Regretăm că nu s-a făcut un Nüremberg al comunismului? Spunem că este injust? Dar cine oare ne împiedică pe noi, noi ce încă mai vrem şi mai putem face acest lucru, să facem după puterile noastre, fiecare cu fărâmiţa lui de talent, teza, antiteza, sinteza, să explicăm pe limba tuturor monstruozitatea stalinistă, şi asta până nu vom mai vedea pe umerii tinerilor de 20 de ani tricouri cu Che Guevara, sau, mult mai dureros, cu Ceauşescu? 


Credinţa noastră este că nu mai putem asista doar cu dezgust la lichefierea coloanelor vertebrale, la dezintegrarea societăţii româneşti, la inversarea valorilor, la renunţarea oricărei demnităţi naţionale, fără măcar a releva aceste anomalii profunde, a le combate. Asistăm la o banalizare şi la o relativizare a ocupaţiei sovietice ce nu a luat sfârşit nici în 1989, nu rari sunt azi tinerii care se pretind comunişti, aşa cum probabil părinţii lor regretă vremurile ceauşiste în care, de bine de rău, aveau o gheară de pui în farfurie, un apartament insalubru şi împodobit cu ţurţuri, dar cu o chirie simbolică.


Din vina noastră s-a ajuns la această banalizare, nu am făcut destul în anii aceia glorioşi, când a muta munţii ni se părea un minim efort. Cine oare în 1990 ar fi îndrăznit sa arboreze un tricou în slava lui Ceauşescu, nume la auzul căruia orice ţăran, muncitor, scuipa după care-şi făcea repede semnul crucii pentru a alunga necuratul ?


Dar noi tăceam. Aveam tinereţea noastră de trăit, şi apoi eram convinşi că bunul simţ al românului, hrănit de scrierile predecesorilor noştri, nu va permite o repetare a istoriei.


Acum, după 17 ani, vechii securişti şi-au refăcut o virginitate, ba sunt chiar respectaţi cu ajutorul confortabilelor conturi prin băncile străine sau româneşti. Creatori de cultură nu au ajuns -şi nu au cum să ajungă- dar creatori de opinie „publică” iată că au devenit.


Dacă nici acum nu reacţionăm, nu punem mâna pe condei, încă şi încă o dată, de câte ori va fi nevoie, pentru a explica acestor tineri „comunişti” sau indiferenţi tragedia prin care a trecut poporul nostru, pentru a pune degetul pe rănile ce fruntaşii şcoliţi la Ştefan Gheorghiu se pricep atât de bine să le deschidă pe trupul ţării noastre şi a mândriei noastre naţionale, nu putem spera într-o continuitate a sclipitoarei noastre culturi, cu atâtea jertfe făurită prin exil, prin temniţele comuniste. Nu putem spera ca aceşti tineri de 20 de ani să cunoască -cu atât mai puţin să-şi însuşească- valorile creştine, morale ale românilor, ei ce nu au cunoscut teroarea, laşitatea, delaţiunea şi de acum proverbiala flexibilitate a coloanei vertebrale necesară supravieţuirii în societatea comunistă, cele umilinţe ce sunt încă vii în memoria generaţiei noastre.


Putem scrie despre ce ne macină, despre acel Piteşti sau Aiud ale căror nume stau scrise în conştiinţele noastre cu litere de foc, fie şi numai despre faptul că cel mai învrăjbit torţionar al Piteştiului îşi termină viaţa de membru activ al societăţii româneşti cu o pensie cochetă servită din banii obşteşti, în libertate bine-înţeles, având oricând posibilitatea de a se întâlni cu vreunul din puţinii foşti deţinuţi care ar fi supravieţuit torturilor sale la Piteşti. Putem scrie oriunde ne publică, despre cele lucruri ce ne dor si vor continua să ne doară.


Să aşteptăm oare cuminţi să se îndeplinească blestemul din închisori, să vină Dunărea puhoi, spălând ţara de gunoi, de urgia stalinistă şi de pleava comunistă? Francezul din popor, înţelept ca orice ţăran român, are o vorbă de duh : când omul îşi aduce aminte, neamul supravieţuieşte (quand l’homme se souvient, le peuple se maintient). O ajunge oare o mână de oameni pentru a forma cimentul unei societăţi, atunci când majoritatea bagatelizează trecutul ? Ne-om putea mulţumi să păstrăm vie memoria în micro-celulele noastre, îndurerându-ne invariabil şi la infinit la câteva pahare de vin cu aceiaşi prieteni de mult convinşi de aceste adevăruri, dând cu bocancii pentru a sparge uşi deja larg deschise? O fi destul să punem pe umerii copiilor noştri -şi aşa destul de fragilizaţi de acapararea copilăriei lor de către televizor şi jocuri electronice- tragedia comunistă fără a face NOI ceva, orice ?
 
Toţi cei ce am avut norocul de a citi la o vârstă fragedă pe Nae Ionescu, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Mircea Eliade, am crescut în umbra lor simţindu-ne mici şi ezitând a scrie, a ne da cu părerea atunci când nu ne întreabă nimeni, ferm convinşi că dacă până la Platon nu se scrisese tot, până la noi sigur se înfăptuise prin sclipirea unică a generaţiei interbelice. Amarnică greşeală. Chiar daca esenţialul a fost scris, trebuie repetat.


După atâţia ani ce nu au fost închinaţi menirii noastre, adică a arăta prin faptă şi prin scris calea luminoasă ce o distingeam cu avântul şi nebunia tinereţii, momentul a sosit să ne recunoaştem ca şi generaţie, să ne unim eforturile, adică sa scriem. Să scriem pentru a nu uita trecutul şi pentru a ne descoperi un viitor. Deoarece subscriem crezului lui Bulgakov că scrisul este magic. Şi deoarece ajungem la vârsta la care începem să ne gândim că daca nu o facem acum, nu o vom mai face.

 

Primatul şi importanţa scrisului, cel cotidian, efort prelungit în timp, ne-a fost îndestul arătat de către cei ce au pus bazele atât a dragostei de ţară şi neam cât şi a luptei. Cine dintre noi poate uita publicistica unui Eminescu, unui Eliade, unui Goga? Avem deja un oarecare sentiment al inutilităţii, întrebându-ne cine în ţara Româneasca mai citeşte presa şi cât anume am putea influenţa ceva fie şi în cultură, într-o lume în care necinstea şi laşitatea -si nu doar cele politicieneşti- sunt preţuite şi recompensate. Dar frumoasa nebunie a lui Don Quichotte nu ne sperie, şi până la urmă nimic din ceea ce gândim, scriem, nu poate fi absolut inutil. Dacă durerile, zbaterile noastre mişcă zece tineri, dacă zece suflete de români îşi pot depăşi preocupările- mai ales economice, deoarece condiţionează poziţia socială - actuale, dacă cu ajutorul scrierilor noastre pot ajunge a tinde dacă nu spre Absolut măcar spre spiritual, scopul nostru va fi atins.


Zece. Cei zece pot forma la rândul lor o elită, o generaţie.


Am citit recent o piesă de teatru numită „Cât Saturn va răsări”, scrisă de Liviu Uleia. D-sa, excelent observator, nu crează o lume -în piesă decorurile, pe două nivele, fiind dintr-un azil psihiatric- ci retranscrie în acest cadru discuţii banale din Uniunea Scriitorilor sau dintr-un oarecare minister din România post-revoluţionară unde -dacă nu există un interes financiar- toate lumea vorbeşte împreună pentru a se inţelege separat. Ori, cum polemica din „Cât Saturn va răsări” este în mod manifest lipsită de miză economică pentru personaje, replicile se succed, se încrucişează, câteodată senzuale, deseori pline de umor -cunoscându-l pe D-l Uleia cu greu ni-l putem imagina lipsit de umor- fie el şi negru, ba se şi schiţează un sistem filozofic. Autorul, la 39 de ani, filolog, are opere publicate, fiind atât poet cât dramaturg, eseist. Face parte din generaţia care la „revoluţie” avea 18-25 de ani. Domnul Uleia însă, ca şi alţi exponenţi emeriţi ai generaţiei noastre, străluceşte prin absenţa D-sale din discuţiile treburilor obşteşti.


Tăcerea noastră este dureroasă, nu pentru că am lăsa un loc neocupat sau pentru că nu am face noi istoria, dar gândindu-ne la copiii noştri pe care în anii de huzureală sau luptă zilnică împotriva sărăciei, am găsit timp să-i facem, la golul ce vor resimţi când vor constata că între scriitorii realist-socialişti ce sunt pe cale de a deveni referinţele culturale ale acestui secol şi ei, nu este ... nimic.


Domnule Uleia, ţii neapărat să te expui unor asemenea concluzii din partea copiilor dumitale? Această întrebare ne-o punem şi noi, şi o punem tuturor celor din generaţia noastră care nu şi-au secat izvorul forţelor vii încercând să supravieţuiască în această societate îngăduitor numită „liberală” sau „capitalistă”, care nu s-au compromis iremediabil sau care, după expresia lui Eliade, mai pot trăi altceva decât dezagreabila şi puţin glorioasa serie de procese biologice, psihologice, economice şi sociale ce-i rostogoleşte mai lent sau mai rapid spre moarte.


Piesa dumitale este o radiografie fidelă a haosului ce domneşte în societatea românească post-comunistă. Menirea noastră însă, aşa cum o înţelegem noi, nu este de a fotografia naturi moarte ci, cât avem încă acea licărire de nebunie numită tinereţe, de a încerca să ordonăm acest haos numai şi prin condei, singurul mijloc pe care îl mai avem la îndemână cinstit vorbind. Opere de valoare ai scris şi vei mai scrie, pune-ţi aşadar talentul şi în slujba acelor tineri amnezici sau ignoranţi îmbrăcaţi în tricouri cu Ceauşescu, să duci acea muncă de lămurire atât de necesară supravieţuirii noastre ca neam.
 
Aceste rânduri sunt un îndemn la luptă. Şi ca atare, durerosul strigăt din temniţă cu acelaşi nume a lui Radu Gyr traduce perfect consternarea, stupoarea noastră de a vedea bărbaţi de valoare demisionând din rolurile lor fireşti.


Oricâtă scârbă ne-ar provoca forma actuală a polis-ului mioritic, nu avem voie să dezertăm, cu pumnii strânşi să tăcem din gură, sa întrebuinţăm în loc de polilalie ermetismul, să fugim în munţi până să fi început lupta, darmite să se fi sunat retragerea.


„Nu dor nici luptele pierdute
Nici rănile din piept nu dor
Cum dor acele braţe slute
Care să lupte nu mai vor...”

 
Am putea conclude prin : „Ascute-ţi aşadar pana de gâscă, ia hârtia şi la morile de vânt!”. Sau prin a ne întreba cât ne-o mai fi rămas în clepsidră înainte de a o întoarce definitiv, când ne vom dispensa de a mai pomeni vreodată ceva despre tinereţea si avântul nostru, renunţând până şi a înţelege acea tinereţe fără de bătrâneţe invocată de înaintaşii noştri, dar a mai atinge acea stare.


Mircea Eliade spunea că timpul pe care ni-l îngăduie viaţa pentru totala noastră depăşire, pentru trăirea unui mit, este limitat. Este întotdeauna timp pentru creaţii de orice fel, artistice, sociale, filozofice. Trăgea concluzia în 1965 că generaţia D-sale nu a avut decât 12 ani de libertate creatoare. Apoi a venit ocupaţia sovietică şi totul a amuţit.
Oare generaţia noastră cât va mai avea?


Simona Niculescu (Publicat în "Puncte Cardinale", decembrie 2006

Tinerețe fără de bătrânețe

01 decembrie 2006