O doctrină înrădăcinată în trecut

 

În Spania anilor 30, ameninţată de invazia roşie, în pragul războiului civil, tânărul nobil ce avea să-şi verse sângele după 8 luni de captivitate în beciurile medievale ale „Securităţii”, militează pentru revoluţia tradiţională ce va permite o organizare umană a societăţii noastre decadente.

 

Fondatorul Falangei, Jose Antonio Primo de Rivera, cu avântul tinereţii şi cu virilitate, cheamă prin naţional-sindicalism la repararea fracturii sociale ce afectase Spania aproape în aceeaşi măsură ca şi celelalte ţări europene. După „marele război” din 1914-1918, marea depresiune pune popoarele în faţa eşecului capitalismului, care şi-a demonstrat cu prisosinţă carenţele.

 

Naţional-sindicalismul pronează o organizare naturală a societăţii civile, fără elemente artificiale. Să dispară toate partidele politice. Nimeni nu s-a născut vreodată membru al unui partid politic; în schimb, ne naştem toţi membri a unei familii, suntem toţi locuitori a unei comune, fiecare dintre noi are o ocupaţie. Deci dacă acestea sunt unităţile noastre naturale, dacă familia, comuna şi breasla sunt locurile în care trăim în realitate, de ce am avea nevoie de instrumentul intermediar şi pernicios ce sunt partidele politice? Acestea, pentru a ne uni în grupări artificiale, încep prin a ne dezbina în realităţile noastre adevărate. În fiecare famile se ceartă copii cu părinţi, colegi de lucru între ei, vecini vechi şi buni pe considerente de apartenenţă al unui sau altui partid politic.

 

Organizarea societăţii civile trebuie făcută în funcţie de recunoaşterea umană a meritelor persoanei; prin lucru se afirmă individul, prin calitatea creaţiei lui se distinge un meşteşugar de altul. Recunoaşterea socială este natural obţinută în funcţie de opera săvârşită, în domeniul intelectual ca şi în cel manual.

 

Toţi se vor simţi membri a unei comunităţi serioasă şi completă. Vor fi multe sarcini de îndeplinit, unii se vor îndeletnici cu lucrul manual, alţii cu cel intelectual al spiritului; câţiva vor da exemplul datinilor şi al  rafinamentului. Dar în comunitatea la care aspiră Falanga, nu trebuie să existe musafiri sau leneşi.

 

„Vom demonta aparatul economic al proprietăţii capiataliste parazitare care absoarbe toate beneficiile pentru a-l înlocui prin proprietatea individuală, prin proprietatea familială şi prin proprietatea sindicală”. Problema cheie degajată de către Jose-Antonio este cea a capitalului, a uzurii.

 

Pentru a ameliora trista situaţie a micilor producători, a agricultorilor ce sunt robiţi băncilor, dependenţi de creditele atât de scumpe dar fără de care nu ar mai putea produce nici acea brumă ce-i ţine la limita supravieţuirii, Falanga tinde spre sindicalismul total. Adică o organizare verticală a unităţilor naturale - a breslelor - de la individ la familie, la comună, la sindicat, până la Stat. Aceste sindicate nu vor avea nevoie de comitete paritare sau de organisme de legătură deoarece vor funcţiona organic, aşa cum funcţionează armata spre exemplu, fără să-i fi venit nimănui în minte de a alege reprezentanţi ai soldaţilor şi ai şefilor.

 

Beneficiile degajate rămân în acest fel în breaslă şi pot fi redistribuite fără a mai fi nevoie de a apela la finanţări externe.

 

Statul, uşurat prin această organizare de puzderie de probleme ce vor fi rezolvate de către specialiştii din sindicate - concentrări verticale integrate în Stat - se va putea consacra misiunii lui de reprezentare în faţa lumii, în faţa Istoriei.

 

Statul liberal ne-a adus sclavagismul economic - zicea el - spunând lucrătorilor cu o tragică ironie : „Sunteţi liberi de a lucra cum vreţi; nimeni nu vă poate sili să acceptaţi o condiţie sau alta ... dar să ne înţelegem : cum suntem cei bogaţi, vă oferim condiţiile care ne convin; vouă, cetăţeni liberi, dacă nu vă convin, nu sunteţi obligaţi să le acceptaţi; dar, cetăţeni săraci fiind, dacă nu acceptaţi condiţiile pe care vi le impunem, sunteţi condamnaţi să muriţi de foame ... bine-înţeles cu toată demnitatea liberală.”

 

Aşa se născu socialismul, ce a fost o reacţie justă a lucrătorilor împotriva unui regim care, acordându-le drepturi, nu se preocupa să le acorde o viaţă normală. Numai că socialismul a degenerat întâi într-o concepţie pur materială a vieţii şi a istoriei, apoi într-un sentiment de răzbunare, şi pentru a termina pronând monstruoasa dogmă a luptei de clase. Iată cum socialismul, care în mod just critica economia liberală, aduce pe altă cale aceeaşi dezintegrare, aceaşi ură şi aceaşi uitare a oricărei legături de solidaritate şi fraternitate între oameni.

 

În Spania sărăcită, stearpă, care se zbătea între agricultorii ei cocoşaţi în încercarea de a smulge roade unui teren natural arid, şi proletarizaţii ajunşi şomeri prin combinaţia marelui Capital şi al Uzurii, Jose Antonio strânge lângă el în cadrul Falangei multe tendinţe deseori contradictorii, dar animate de un crez comun : renaştera Spaniei, aceea a Cid-ului, care nu-şi reneagă destinul imperialist, şi care nu se teme de acelaşi glorios destin.

 

A debarasa viaţa economică de ventuza capitalistă, destinată iremediabil să degenereze în comunism: iată o mare si frumoasă aspiraţie pentru cei ce considerau Patria precum o operă. Această viziune pare revoluţionară; nimic mai greşit.

 

Este forma pe care au avut-o vechile corporaţii europene şi care a permis înavuţirea continentului nostru şi acumularea atâtor bogăţii încât a trebuit aproape un secol şi jumătate capitalismului pentru a le secătui.

 

 

Un señorito romantic

 

Jose Antonio Primo de Rivera (24 aprilie 1903 - 20 noiembrie 1936) este fiul generalului Miguel Primo de Rivera (marchiz de Estrella, a condus Spania până în 1930 după puciul militar din 13 septembrie 1923). Acest copil a trăit în casa dictatorului patern - căruia Spania îi datorează 7 ani de pace, de lucru în prosperitate - făcând dovadă din tinereţe de calităţi de şef şi de organizator. După decesul mamei lui la o vârstă fragedă, Jose Antonio suplează din ce în ce mai des prezenţa şefului de familie, reţinut de îndatoririle sale de comandant suprem.

 

Cu toate că-şi dădea seama că dictatura marchizului de Estrella nu aducea soluţiile adecvate problemelor Spaniei, dezacordul lui nu se manifestă în niciun moment în public sau sub formă de rebeliune.

 

Student la drept la data puciului militar organizat de tatăl său, Jose Antonio nu a fost influenţat de pesimismul şi de admiraţia oarbă pentru tot ce era străin ce caracteriza în anii aceia orice intelectual spaniol. Student al marelui profesor de drept civil Felipe Sanchez Roman - stângist - Jose Antonio nu se mulţumeşte cu distanţarea clară de bolşevism, ci - cu o claritate ce avea să ducă la recunoaşterea solemnă din partea profesorului că elevul şi-a depăşit mentorul - elaborează eseuri strălucite asupra patriei, patriotismului, naţiei şi naţionalismului.

 

Printre gânditorii dreptei secolului XX, Jose Antonio este singurul ce defineşte patriotismul - prin prisma dreptului - nu precum un sentiment vag, nu precum un sentiment strâmt şi mizerabil ce reprezintă o întoarcere la preistorie, ci precum un destin în universal.

 

Dreptul a transformat individul în persoană, precum istoria a transformat poporul în „polis”; conceptul de naţiune se supune aceloraşi reguli. Persoana fiind individul considerat în funcţie de societate, naţiunea este poporul considerat în funcţie de universalitate.

 

Aşa cum persoana - juridică - nu există decât în funcţie de relaţiile stabilite în societate (creditor, debitor, titular de poziţii), naţiunea nu este orice popor sau grupare de popoare. Naţiunea este doar cea care are de înfăptuit un destin istoric în universal.

 

De la primele sale pledoarii, tânărul avocat de Rivera umplea sălile de proces; lumea se aduna spontan pentru a asculta tânărul procator ce trecea cu măiestrie de la drept la istorie, apoi la filozofie.

 

După moartea tatălui său la Paris, unde-i împărtăşea exilul voluntar, tânărul se întoarce în Spania cu speranţa de a apăra memoria şi opera dictatorului militar. După ce experimentează neînţelegerea şi rapida uitare a semenilor săi - chiar cei curaţi sufleteşte - Jose Antonio crează Falanga, mişcare ce-i va supravieţui, fără totuşi acea licărire de geniu ce-i caracteriza şeful.

 

Jose Antonio spunea că nu sunt decât două modalităţi serioase de a trăi : modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund, deoarece nu există religie sa nu fie militantă, cum nu există armă care să nu fie animată de sentimentul religios. Cu aceste două sentimente îşi propunea să ajungă la restaurarea valorilor.

 

Glasul tânărului ce era să fie executat la aceeaşi vârstă ca şi Hristos cheamă din toate forţele lui un stat totalitar, prin opoziţie cu democraţia care nu mai reprezintă decât un sinistru balet al urnelor, cu ore de închidere şi de deschidere fixe, pentru programe politice ce au avantajul de a nu fi niciodată respectate. Asta pentru a combate „Contractul social” al lui Rousseau, care ne explică că Justiţia şi Adevărul nu sunt axiome ale gândirii, ci decizii provizorii ale suveranităţii majorităţii.

 

Buletinele din urnă pot deci decide oricând dacă Dumnezeu există sau nu, dacă Adevărul este adevăr sau nu, dacă Patria trebuie să mai existe sau trebuie ştearsă.

 

Jurist, filozof, creatorul Falangei nu lasă nici o operă scrisă, doar discursul fondator al Falangei şi ceva publicistică din care punctele iniţiale ale unui program ce transcende politicul.

 

Simplicitatea formulării, forţa şi acurateţea gândirii ne îndeamnă să retranscriem in extenso aceste puncte.

 

 

Falanga : între Grecia antică şi viitor

 

Falanga lui Jose Antonio este o mişcare, nicidecum un partid - aproape un anti-partid - nici de dreapta nici de stânga. Dreapta este aspiraţia de a menţine o organizare economică – chiar injustă, iar stânga este dorinţa de a distruge o organizare economică, chiar dacă o dată cu această distrugere se pierd multe lucruri bune.

 

Organizată după modelul militar grecesc (centurie, falangă, escuadă), simbolizat prin săgeţile spartane din dreapta blazonului, Falanga, în discursul fondator din 29 octombrie 1933 la Madrid spune doar „Merci”, fără paragraf de mulţumiri, în stilul laconic militar ce o caracterizează.

 

Punctele iniţiale ale Falangei sunt următoarele :

 

I. Spania


Nu este un teritoriu, nu este un agregat de bărbaţi şi femei, este înainte de toate o unitate de destin, o realitate istorică care a avut, şi mai are de împlinit, misiuni universale.


De aceea, Spania există :
Primo, precum ceva distinct de fiecare dintre indivizi, clase sau grupuri care o constituie; secundo, precum ceva superior tuturor acestor indivizi, clase sau grupuri, chiar dacă sunt toţi reuniţi.

 

Deci Spania care există precum o realitate distinctă şi superioară, trebuie să aibă scopurile sale proprii, care sunt :
Primo, durata vieţii sale; secundo, renaşterea vitalităţii sale interne; tertio, participarea sa - cu un rol predominant - la întreprinderile spirituale ale lumii.

 

 

II. Dezintegrarea Spaniei


Pentru a-şi atinge aceste scopuri, Spania se loveste de un mare obstacol : este împărţită.


Primo, de către separatismele locale; secundo, de către luptele între partidele politice; tertio, de către lupta de clase.


Separatismul ignoră sau uită realitatea Spaniei. Nesocoteşte faptul că Spania este, înainte de toate, o mare unitate de destin. Separatiştii se leagă de faptul că vorbesc o limbă proprie, că au caracteristici rasiale proprii, că regiunea lor are o climă proprie sau o topografie particulară. Dar - şi va trebui întotdeauna s-o repetăm - o naţiune nu este nici o limbă, nici o rasă, nici un teritoriu. Este o unitate de destin în universal. Această unitate s-a numit şi va continua să se numească Spania.


Sub semnul Spaniei, popoarele care o formează - unite în universal - şi-au împlinit destinul.


Nimic nu poate justifica ca această superbă unitate, ce a creat o lume, să se rupă.


Partidele politice nesocotesc unitatea Spaniei deoarece o văd din punctul de vedere al unui interes parţial.


Unii sunt de dreapta, alţii sunt de stânga; a se situa astfel în faţa Spaniei înseamnă a-i desfigura realitatea. Înseamnă a o privi doar cu ochiul stâng, sau cu cel drept : din profil. Lucrurile frumoase şi clare nu pot fi privite astfel; trebuie să le privim cu ambii ochi, sincer, din faţă. Nu din punctul de vedere al unui partid care, deoarece este partid, deformează lucrul privit.
Ci din punctul de vedere al Patriei, care văzând ansamblul, corectează defectele noastre de viziune.


Lupta claselor ignoră unitatea Patriei deoarece rupe noţiunea de „producţie naţională” ca şi ansamblu.


Patronii, în stare de luptă, îşi propun să câştige mai mult; muncitorii de asemeni. Şi se tiranizează alternativ.


În vremurile de criză de lucru, patronii abuzează de muncitori. Când este foarte mult de lucru sau când organizaţiile muncitoreşti sunt puternice, muncitorii asupresc patronii. Nici patronii, nici muncitorii nu-şi dau seama de acest adevăr : unii şi ceilalţi cooperează la opera de ansamblu ce este producţia naţională. Cum nu se gândesc la producţia naţională ci doar la interesele sau ambiţiile propriei clase, patroni şi muncitori se distrug între ei şi se ruinează.

 

 

III. Spre remediu


Dacă luptele şi decadenţa decurg din pierderea ideei permanentă a Spaniei, remediul va consista în a restaura această idee. Trebuie concepută din nou Spania ca o realitate de sine stătătoare.


Superioară diferenţelor dintre popoare, luptelor dintre partide, luptei claselor.


Cel ce nu va pierde din vedere această afirmare a realităţii superioare a Spaniei va vedea foarte clar toate problemele politice.

 

 

IV. Statul


Unii văd Statul precum un simplu păzitor al ordinii, ca un spectator al vieţii naţionale care trebuie să participe la aceasta doar când ordinea este tulburată, dar care nu crede în nici o idee determinată.


Alţii aspiră să preia Statul pentru a-l folosi - chiar în mod tiranic - ca şi instrument al intereselor grupurilor sau claselor lor.
Falanga Spaniolă nu vrea nici una din aceste variante : nici un Stat indiferent, simplu poliţist, nici atât un Stat de clase sau de grupuri. Vrea un Stat care să creadă în realitatea şi în misiunea superioară a Spaniei.


Un Stat care, în serviciul acestei idei, repartizează fiecărui bărbat, fiecărei clase şi fiecărui grup îndatoririle sale, drepturile şi sacrificiile. Un Stat care să aparţină tuturor, care actionează doar condiderând ideea unei Spanie permanentă, fără să se supună vreodată interesului vreunei clase sau vreunui partid.

 

 

V. Suprimarea partidelor politice


Deoarece Statul nu va putea niciodată aparţine vreunui partid, trebuie terminat odată pentru totdeauna cu partidele politice.
Partidele politice sunt rezultatul unei organizări politice falsă : regimul parlamentar.


În parlement, un anumit număr de persoane spun că reprezintă cetăţenii ce i-au ales. Dar majoritatea alegătorilor nu au nimic în comun cu aleşii, nu sunt nici din aceleaşi familii, nici din aceleaşi comune, nici din aceleaşi bresle. Câteva bucăţi de hârtie, depuse la doi sau trei ani în urne, sunt singura legatură între popor şi cei ce pretind că-l reprezintă.


Pentru ca toată această maşinărie electorală să functioneze, trebuie agitată viaţa comunelor la doi sau trei ani într-un mod febril. Candidaţii vociferează, se înjură, promit lucruri imposibile.


Partidele se înfoiază, se atacă, se omoară. Cele mai feroce uri sunt dezlănţuite în acele zile; se nasc resentimente care vor dura pentru totdeauna şi care vor face viaţa imposibilă în sat.


Dar ce le pasă de viaţa în sate candidaţilor câştigători ? Vor sclipi în capitală, vor apărea prin ziare şi-şi vor pierde timpul discutând lucruri complicate pe care săteanul nu le va înţelege.


De ce popoarele au oare nevoie de aceşti intermediari politici ? De ce fiecare bărbat, pentru a interveni în viaţa naţiunii sale, trebuie oare să se afilieze unui partid politic sau să voteze pentru candidatul unui partid politic ?


Ne naştem fiecare într-o familie; trăim cu toţii într-o comună; fiecare dintre noi are o meserie sau o profesie. Însă nimeni nu se naşte sau nu trăieşte natural într-un partid politic.


Partidul politic ne uneşte artificial cu alţi oameni din alte comune sau alte meserii - cu care nu avem nimic în comun - şi ne separă de vecinii noştri sau de colegii noştri de lucru, cu care trăim în realitate.


Un Stat adevărat, precum cel ce şi-l doreste Falanga Spaniolă, nu va fi clădit pe bazele artificiale ale partidelor politice, nici pe parlamentul ce decurge din această anomalie.


Va fi bazat pe realităţile vitale adevărate : Familia, comuna, breasla sau sindicatul. În acest fel, noul Stat va recunoaşte integritatea familiei precum unitate socială, autonomia comunei precum unitate teritorială şi sindicatul sau breasla precum baze ale orgănizarii totale ale Statului.

 

 

VI. Dincolo de lupta claselor


Noul Stat nu se va dezinteresa de lupta pentru supravieţuire ce-o duc oamenii. Nu va lăsa fiecare clasă să se zbată cum va putea pentru a se elibera de jugul uneia sau alta, sau pentru a tiraniza altă clasă. Noul Stat, deoarece va aparţine tuturor, va considera aspiraţiile fiecărui grup ce-l formează precum scopurile sale proprii, şi va veghea ca pentru sine însuşi intereselor fiecăruia.


Bogăţia are ca primă misiune cea de a ameliora condiţiile de viaţă a celorlalţi; să nu fie sacrificată majoritatea pentru luxul minorităţii.


Meştesugul este cel mai meritoriu titlu al demnităţii civile; nimic nu poate merita mai mult atenţia Statului decât demnitatea şi bunăstarea lucrătorilor. Aşadar va considera ca şi datorie supremă, oricare ar fi preţul, de a procura fiecărui om o îndeletnicire care să-i asigure nu numai supravieţuirea, ci o viaţă demnă şi umană.


Şi acest lucru nu-l va înfăptui precum o pomană, ci ca şi datorie.


Situaţia actuală de luptă de clase consideră că există două clase cu interese diferite şi opuse.


Punctul nostru de vedere îi consideră pe toţi cei ce contribuie la producţia naţională ca şi interesaţi într-o mare acţiune comună.

 

 

VII. Individul


Falanga Spaniolă consideră omul ca un ansamblu format dintr-un trup şi dintr-un suflet, adică capabil de un destin etern, ca şi purtător de valori eterne.


Deci, acordăm cel mai mare respect demnităţii umane, integrităţii omului şi libertăţii lui.


Dar această libertate profundă nu autorizează pe nimeni să şubrezească fundamentele vieţii comune publice.


Pentru toţi, adevărata libertate ce obţine cel ce face parte dintr-o naţiune puternică şi liberă; pentru nimeni, libertatea de a învenina, de a excita pasiunile, de a mina fundaţiile unei organizări politice durabilă.


Aceste baze sunt : autoritatea, ierarhia, ordinea.


Dacă integritatea fizică a omului este întotdeauna sacră, aceasta nu este suficientă pentru a-i garanta sau admite o participare la viaţa publică naţională. Condiţia politică a individului nu se justifică decât prin împlinirea unei funcţii în viaţa naţională. Numai cei incapabili vor fi exonerati de această îndatorire.


Însă parazitii, leneşii, cei ce aspiră a trăi doar ca şi musafiri pe eforturile celorlalţi nu vor merita nici cea mai mică atenţie din partea noului Stat.

 

 

VIII. Spiritualul


Falanga Spaniolă nu poate considera viaţa precum un simplu joc al factorilor economici. Nu acceptă interpretarea materialistă a Istoriei. Spiritualul a fost si va rămâne cheia de boltă a vieţii oamenilor şi popoarelor. Unul din aspectele predominante ale spiritualului este religia.


Nici un om nu poate scăpa întrebărilor eterne despre viaţă şi moarte, despre creaţie şi viaţa de apoi. La aceste întrebări nu se poate răspunde evaziv, trebuie răspunsul să fie afirmativ sau negativ.


Spania a răspuns întotdeauna prin afirmarea catolică. Interpretarea creştină a vieţii este - în primul rând - cea adevarată, dar în plus este, istoric, interpretarea spaniolă.


Aşadar, reconstruirea Spaniolă trebuie să aibă un sens creştin. Asta nu înseamnă că persecuţiile contra celor ce nu sunt creştinaţi vor reapărea; vremea persecuţiilor religioase a trecut.


Asta nu înseamnă nici atât că Statul îşi va însuşi direct funcţiile religioase ce aparţin Bisericii.


Dar nici că va tolera imixiuni sau intrigi ale Bisericii, care ar putea purta prejudiciu demnităţii Statului sau integrităţii naţionale.


Ceea ce înseamnă că Statul nou se va inspira din spiritul religios catolic tradiţional şi va determina cu Biserica avantajele şi protecţia ce-i sunt datorate.

 

 

IX. Purtarea


Iată ce vrea Falanga Spaniolă.


Pentru a realiza acest lucru, cheamă la o cruciadă a tuturor Spaniolilor ce vor vrea renaşterea unei Spanie mare, liberă, justă şi originală.


Cei ce vor participa la această cruciadă vor trebui să-şi pregatească sufletul pentru dăruire şi pentru sacrificiu.


Vor trebui să considere viaţa precum o dăruire : disciplină şi pericol, abnegaţie şi renunţare la vanitate, la invidie, la lene şi la bârfă.


În acelaşi timp, vor servi pe această direcţie într-un mod vesel şi sportiv.


Violenţa poate fi licită când este pusă în slujba unui ideal care o justifică; raţiunea, justiţia şi Patria vor fi apărate prin violenţă când vor fi atacate prin violenţă ori mişelie.


Dar Falanga Spaniolă nu va folosi niciodată violenţa ca şi instrument de guvernare.


Cei ce anunţă muncitorilor o tiranie fascistă mint.


Falanga Spaniolă, arzând de dragoste, sigură de credinţa ei, va şti să cucerească Spania pentru idealul Spaniol, în mod marţial.

 

-


Falanga lui Jose Antonio i-a rămas fidelă după încarcerarea şefului suprem. Din închisoare, şi- a îndrumat trupele pentru a combate împotriva bolşevismului ce ataca cu arma în mână, „tragând cu mitraliera în obrazul lui Hristos”.

 

Model militar, de ierarhie, de ordine, lipsită de clarviziunea tânărului ei şef ce avea să fie executat în închisoarea de la Alicante, Falanga nu a avut posibilitatea de a aduce guvernul spaniol pe calea naţional-sindicalismului, cu toată participarea sa la războiul civil şi chiar dacă mai mulţi membri ai Falangei au făcut parte din guvernele succesive.

 

 

Destinul tragic al unui poet militar

 

„Revoluţia aparţine unei minorităţi ce nu cunoaşte descurajarea”

 

Ce oare a fost curmat la Alicante de către gloanţele asasinilor roşii? Destinul, viaţa unui om? A unei familii? Sau al unui popor, ce cânta cu mâna pe inimă „Cara al sol”, gloriosul imn al Falangei, atât de asemănător cu Sfânta noastră tinereţe?

 

Jose Antonio, vizionar, proorocise cu mulţi ani înainte de executare într-un discurs în faţa Cortes-ului eliminarea sa fizică şi brutală. Asta nu l-a împiedicat să-şi urmeze credinţa, fiind un „señorito”, un nobil prin naştere şi prin suflet, care considera că a-şi servi ţara comandând era datoria lui supremă, precum a muri pentru crezul lui într-o „España una, España grande, España libre”.

 

În discursul fondator al Falangei acest romantic înalţă steagul şi cheamă tinerii să-l apere cu voie-bună, poetic; scârbit de poziţiile de compromis, a celor care pentru a face faţă unui rău comun preferă să ascundă în discursul lor orice poate trezi entuziasmul, să evite orice poziţie energică şi absolută, Jose Antonio îşi asumă ardoarea aruncându-şi blestemul : vai şi amar de cei ce nu vor şti să opună o poezie creatoare unei poezii devastatoare !

 

Acest blestem ne urmăreşte şi pe noi, cu tot sacrificiul făcut de către Ion Moţa şi Vasile Marin ce au căzut luptând lângă trupele falangiste pentru a stăvili invazia comunistă în Spania. Popoarele nu pot fi urnite decât de către poeţi, iar noi nu am reuşit încă să creăm cu poezie după tăvălugul comunist.


Jose Antonio, realist, ştia că nu poate câştiga alegerile; se prezenta din datorie, dar îşi chema camarazii la o veghe vigilentă, departe de jocurile puterii, pe care le asimila cu atmosfera îmbâcsită a unui bordel. Îndemna spaniolii să voteze pentru cel ce li s-ar părea mai puţin rău. Spunea că Spania nu poate renaşte din urne. Falanga a rămas - precum bine a simţit fondatorul ei - în afară, la locul ei, sub cerul liber, în noaptea senină, cu arma în mână.

 

Cel ce spunea că preferă un viitor de construit unei vieţi deja făcute - că valorează mai mult o speranţă decât o realitate - nu este anacronic, nu ne grăieşte parcă din 1936, ci din anii noştri aşa-zişi post-comunişti.

 

Transcendând timpul, ne mai spune că următoarea revoluţie nu va fi pierdută. Am învăţat acum că masa poporului nu se poate salva pe ea însăşi; şi că nu pot avea nici o scuză conducătorii dacă dezertează. Revoluţia este a celor ce nu cunosc descurajarea. A acelei minorităţi ce nu va fi înţeleasă la început, deoarece poporul şi-a pierdut lumina interioară în această perioadă de decadenţă. Dar, în final, poporul va şti să vadă diferenţa dintre viaţa stearpă de acum şi lumina noii ordini.

 

Timpul a trecut, cel în care puteam fi doar studenţi, poeţi sau artişti. Epoca noastră ne trage înainte şi nu ne mai putem închide în turnuri de fildeş ca în cele vremuri râncede în care sentimentul unităţii lumii fiind rupt, fiecare voia să-şi facă din viaţă o lume izolată. Generaţia noastră, convalescentă, trebuie să refacă o lume în care soarele se va înălţa din nou.

Sentinelă vigilentă, Jose Antonio aşteaptă şi acum cu bucurie în suflet răsăritul. Răsăritul nostru.

 

Închisoarea de la Alicante este locul în care putem simţi forţa sângelui vărsat întru credinţă. Şi acolo, înăuntru, putem găsi zidul plângerilor al nostru, al europenilor. Zidul în faţa căruia a fost împuşcat Jose Antonio Primo de Rivera pe 20 noiembrie 1936, la vârsta de 33 de ani.

 

¡ Arriba España !

 

Simona NICULESCU (Publicat în iulie, august, septembrie 2007 în "Puncte Cardinale)

Jose Antonio PRIMO DE RIVERA și național-sindicalismul spaniol: Revoluția tradițională

13 septembrie 2007