Seria lecțiilor de bune maniere venite de peste granițe nu pare a avea sfârșit. După ce supra-instanța europeană ne-a învățat (pe banii contribuabililor) că o hotărâre judecătorească TREBUIE respectată, că Statul NU poate dispune de patrimoniul cetățenilor după bunul lui plac decât pentru cauze de interes general și păstrând o justă proporționalitate, iată că mai deunăzi tot pe banii contribuabililor am aflat că al nostru Cod Civil poate fi aplicat -la nevoie direct de către CEDO- chiar dacă instanțele naționale sunt încă foarte timide.

 

Această jurisprudență prezintă un interes deosebit pentru foștii proprietari ale căror imobile, terenuri au fost preluate abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care sunt -precum știm- legiune.

 

Vorbim despre o speță prin care Curtea Europeană a acordat unui cetățean român fructele civile (chiriile încasate) asupra unei proprietăți retrocedate prin hotărâre definitivă și irevocabilă, dar nerespectată. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 631 din 4 februarie 2010 confirmă analiza CEDO și, adăugând, clarifică calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, chiar dacă nu este deținătorul imobilului. Atâta timp cât există o faptă ilicită (nerespectarea unei hotărâri judecătorești, în speță hotărârea CEDO), iar "recurentul-pârât este titularul obligației de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu, corelativă dreptului reclamantului de a primi în natură imobilul", "neîndeplinirea acestei obligații, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, a dat naștere dreptului reclamantului de a cere plata fructelor civile (a chiriei încasate pentru imobilul în litigiu), până la data predării efective a imobilului".

 

Pentru a se pronunța astfel, Î.C.C.J. a reținut că Statul Român este titularul obligației de a face (în speță de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu), ceea ce era normal, în fața Curții Europene ne judecăm cu Statul, nicidecum cu diversele administrații ce dețin efectiv imobilele naționalizate ce fac obiectul legii nr. 10/2001.  

Care este însă situația proprietarilor care au câștigat în instanță (sau pe cale administrativă) proprietățile lor și care nu sunt puși efectiv în posesie ? Este o întrebare interesantă, deoarece foarte mulți sunt în această situație, unii chiar reușind să obțină condamnări împotriva unităților deținătoare la o amendă civilă pentru fiecare zi întârziere în folosul Statului Român prin aplicarea art. 580^3 al Codului de Procedură Civilă.

 


Ce putem cere ?

 

O hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă rămasă nerespectată dă naștere dreptului reclamantului de a cere orice sumă cuvenită și dovedită până la data predării efective a imobilului. O hotărâre pronunțată de instanța națională nu este și nu poate fi mai prejos decât o hotărâre a Curții Europene, iar nerespectarea hotărârilor autohtone nu este mai puțin condamnabilă decât nerespectarea hotărârilor venetice.

 

Citind -precum ne-a învățat CEDO- Codul Civil (cel nou, proaspăt intrat în vigoare), regăsim prevederile ce permit angajarea răspunderii civile delictuale (Răspunderea delictuală Art. 1.349), anterior art. 998-999, în secțiunea despre delicte și cvasi-delicte.

 

Articolele 1381 și 1385 (Obiectul reparației și întinderea reparației) sunt foarte clare : „Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut sa îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.


Depășim deci cu mult simpla restituire a fructelor civile.  Lipsa de folosință (din ce în ce mai des acordată de către instanțe), degradarea imobilului (de altminteri prevăzută în mod expres în art. 41 al legii 10/2001 : „(1) Distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului”), precum și orice cheltuială făcută pentru evitarea sau limitarea prejudiciului POT FI și TREBUIESC cerute în fața instanțelor naționale.

 


Cui putem cere ?

 

CEDO a insistat explicându-ne că nu este oportun să-i ceri unui justițiabil care a obținut o creanță împotriva Statului să execute silit acestă creanță. Pe de altă parte durata „rezonabilă” a unui proces cuprinde și faza executării. Nu în ultimul rând, pentru „fericiții” ce au obținut amendarea unităților deținătoare a proprietăților lor în folosul Statului Român, situația se simplifică.

 

În lumina prevederilor art. 16 alin. 2 din Constituția României “Nimeni nu este mai presus de lege”, administrația este prezumată a cunoaște și acționa cu respect față de legea națională și tratatele la care România este parte.

 

Într-un stat democratic, preeminența dreptului apare ca un răspuns la nevoia de legitimitate, ea fiind necesară pentru exercițiul puterii publice. O bună administrare nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de materializare a preeminenței dreptului în viața cotidiană, fiind intrinsec circumscrisă valorilor statului de drept obligația administrației de a executa hotărârile judecătorești.

 

Această regulă fundamentală se caracterizează prin următoarele elemente esențiale: orice persoană - fizică sau juridică - este supusă legii, orice persoană trebuie să poată lua cunoștință de drepturile și obligațiile sale prevăzute de lege, respectarea legii de către orice persoană poate să fie controlată de către judecători, care sunt independenți în exercițiul funcției lor, iar deciziile judiciare pot fi urmate numai de executare.

 

Art. 44 alin. 1 din Constituția României prevede că : “Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate”.

 

Prin urmare, își găsește aplicabilitatea art. 1373 Cod Civil, răspunderea comitenților pentru prepuși, îndeosebi dacă sus numiții comitenți au încasat deja unele sume pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești de către prepușii lor.

 


Cum trebuie să cerem ?

 

Trebuie să avem prezent în spirit principiul funcționării CEDO. Este o instanță supra-națională ce verifică aplicarea corectă a dreptului (atât cel național cât și cel comunitar) într-o procedură ce a luat sfârșit în fața instanțelor naționale. Pentru a fi în măsură să-și exercite acest control, Curtea Europeană trebuie să verifice cererile, textele legale aplicabile și invocate de către reclamant, precum și soluțiile pronunțate de către instanțele naționale în cele trei grade de jurisdicție.

 

Principiul oralității, fundamental în procesul civil în țara noastră, nu permite decât imperfect exercitarea controlului judiciar de către instanța de apel sau recurs, cu atât mai greu de către CEDO. Care dintre avocații noștri pledanți are grijă la sfârșitul pledoariei sau ulterior de a verifica dacă toate cererile, textele aplicabile au fost corect consemnate în încheierile de ședință ? 

 

Mai înțelept pare să urmăm prevederile art. 146 Cod de procedură civilă ce ne autorizează să depunem concluzii scrise sau prescurtări scrise ale susținerilor verbale, știind că : „Părțile vor putea depune concluzii sau prescurtări chiar fără să fie obligate. Ele vor fi înregistrate”. Verba volant, scripta manent.

 

Susținerea în fața Curții Europene a încălcării unor drepturi fundamentale de către instanțele naționale, susținute doar oral în cursul pledoariei devine în unele cazuri extrem de anevoioasă, ținând mai mult de dialectică decât de minimum necesar pentru admisibilitatea unui memoriu.

 

 
Aplicabilitatea dreptului comunitar : de la admirație la saturație

 

Precum scriam într-un articol mai vechi (Intrarea României în U.E. : Consecințe asupra dreptului național, Puncte Cardinale, decembrie 2006), dreptul comunitar a devenit direct aplicabil și obligatoriu în România. Jurisprudența comunitară de asemenea.

 

Reamintim că : „Judecătorul național, însărcinat cu aplicarea, în cadrul competenței lui, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația să asigure deplinul efect al acestor norme, lăsând la nevoie neaplicată, din propria sa autoritate, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar posterioară, fără să fie nevoie de a cere sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin oricare alt procedeu constituțional”  C.J.C.E., 4 aprilie 1968.

 

Judecătorii noștri își fac datoria, în marea lor majoritate aplică textele comunitare dacă le invocăm în instanță, spre marea disperare a executivului. 

 

După ce au pronunțat o hotărâre deja celebră (drepturi salariale), judecătorii Tribunalului Vâlcea s-au trezit pârâți de către Ministerul Justiției la Inspecția Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru îndrăzneala lor. În motivare, nemulțumirea este : „în legătură cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care sunt înlăturate de la aplicare dispozițiile Legii nr. 118/2010, cu nesocotirea deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010 pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul controlului de constituționalitate având ca obiect această lege, decizii care, potrivit Constituției României, au caracter obligatoriu”.
    
Inspecția Judiciară, într-o foarte interesantă analiză pe care o găsiți aici, a refuzat să aplice sancțiuni disciplinare rebelilor, reținând că : „Prin hotărârile la care se face referire în cuprinsul celor două sesizări, instanțele judecătorești au făcut aplicarea cu prioritate față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente. Nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la caracterul constituțional sau neconstituțional al celor două acte normative – OUG nr. 71/2009 și a Legii nr. 118/2010, acestea nu au fost aplicate nu pentru că s-a reținut că ar contraveni dispozițiilor constituționale, ci pentru că acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului”.

 

Nu este ocolită preeminența dreptului european : „instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligaților pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate”.

 

În mod absolut judicios, Inspecția Judiciară subliniază că : „Conform dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, iar în condițiile art. 46 alin. 2 teza finală din aceeași lege, verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat”. (...) „În caz contrar s-ar ajunge la concluzia că hotărârilor împotriva cărora s-au exercitat căi de atac nu pot fi desființate, modificate sau casate, ori la aceea că, orice soluție pronunțată de o instanță și care a fost desființată/modificată de instanța superioară, implică săvârșirea de către judecător a unei abateri disciplinare, decurgând din modul de aplicare a dispozițiilor legale sau din interpretarea probatoriului administrat într-o anumită cauză”.

 

Nu este prima încercare de intimidare a judecătorilor, precum sublinia deja în mai 2010 judecătorul Cristi DANILEȚ într-un articol intitulat „Justiția amenințată de executiv”: „Mai mult, în luna martie 2010 ministrul justiției a avut întâlniri regionale cu judecătorii la sediile instanțelor. La unele dintre acestea, a atras atenția judecătorilor despre modul în care soluționează/vor soluționa procesele în care Statul este parte. Acum câteva zile, așa cum reiese dintr-o știre recentă, același ministru a sesizat inspecția CSM cu privire la magistrații care încuviințează demararea procedurii de executare silită în care parte este Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor. Anul trecut erau amenințați executorii judecătorești care îndrăzneau să înceapă procedurile de executare împotriva acestor debitori. În fine, ministrul finanțelor acum două zile a afirmat că dacă va da dreptate celor nemulțumiți de reducerile salariale, Justiția își asumă riscul intrării României în incapacitate de plată”.
    
Dar să nu disperăm. Precum putem afla de la judecătorul Adrian NEACȘU, magistrații noștri prin adunările generale ale instanțelor judecătorești au adoptat un document tehnic extrem de critic la adresa guvernării, din care vom reproduce sumarul :

 

1. Obligațiile statului român față de organismele financiare internaționale fie cuprind asumări dincolo de limitele funcționării unui stat de drept, fie nu cuprind anumite măsuri asupra cărora Guvernul își asumă răspunderea în fața Parlamentului.
2. Fundamentarea juridică a măsurii de restrângere a unor drepturi și libertăți ale cetățenilor prin invocarea dispozițiilor art.53 din Constituția României crează un precedent extrem de periculos și se poate transforma într-un atentat la statul de drept dacă este folosit în mod abuziv.
3. Ignorarea și nesocotirea de către puterea executivă a caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești
4. Încălcarea statutului magistraților prin operarea de reduceri ale indemnizațiilor și prin desființarea pensiei de serviciu.
5. Nesocotirea sistematică a voinței puterii judecătorești


Magistrații au decis de a se solicita președintelui Î.C.C.J. și Avocatului Poporului sesizarea Curții Constituționale asupra constituționalității pachetului de acte normative pentru care Guvernul și-a asumat răspunderea în cursul anului 2010. 
    
Au decis și înaintarea documentului tehnic ce conține critica aspectelor constituționale și legale, „care a fost înaintat în numele corpului profesional al judecătorilor și al instanțelor grupurilor parlamentare, pentru a fi avut în vedere și a se evita promovarea unor dispoziții vădit incorecte”. 

 

S-au mai decis și alte măsuri „pe termen mediu, inclusiv sesizarea Comisarului european pentru probleme de justiție și a Parlamentului european”.

 

 

Revoluția aparține unei minorități ce nu cunoaște descurajarea

 

Precum am văzut mai sus, Curtea Europeană ne dă lecții de drept civil românesc, magistrații aplică în țara noastră dreptul comunitar iar Consiliul Magistraturii îi susține pe deplin, știind perfect că prin angajamentele luate România are obligația de a aplica dispozițiile tratatelor și convențiilor internaționale pe care le-a semnat.

 

Cum ne putem explica în aceste condiții atitudinea recalcitrantă a avocaților noștri autohtoni pentru a formula și susține aceste cereri în fața instanțelor ?

 

Am auzit diverse păreri -autorizate- dar majoritatea avocaților susțin că în problema caselor naționalizate practica în România nu permite a formula cereri întemeiate pe Codul Civil. Alții susțin că aceste cereri ar fi supuse taxelor de timbru. Acolo unde sunt absolut toți de acord, este asupra formei cererii de chemare în judecată. Cât mai sumară, pentru a nu obosi judecătorul. Și mai ales, ne abținem cu grijă de a pomeni de orice jurisprudență, deoarece unii judecători s-ar supăra dacă le furnizăm vreo hotărâre în favoarea cererii noastre, și „jurisprudența nu este în țara noastră izvor de drept”. 

 

Nu cred că judecătorii români sunt mai impermeabili la cultură decât alții, iar jurisprudența -în special a Curții Europene- se impune judecătorului dacă este într-o speță similară. Judecătorii naționali sunt mai capabili decât cei din țările învecinate de frondă, precum am văzut mai devreme. 

 

Să nu uităm totuși că judecătorul nu poate statua decât în limitele acțiunii formulate, nu poate depăși cadrul procesual stabilit de către părți. Responsabilitatea avocatului este de a formula în numele clientului toate cererile, asistându-l pentru obținerea dovezilor prejudiciului și să redacteze scrierile în fața instanței în așa fel încât orice posibilitate de „uitare” a vreunui capăt de cerere să fie exclusă.

 

Am mai auzit un argument interesant în favoarea timidității avocaților români. Clientul ar fi nemulțumit dacă formulăm în interesul lui o cerere și aceasta ar fi respinsă. Acest raționament este în total dezacord cu obligațiile deontologice, ce impun avocaților să apere pe deplin interesele clienților lor.  

 

Sunt convinsă că lipsa de jurisprudență în aria -foarte largă, precum am văzut- a despăgubirilor acordate angajând răspunderea civilă delictuală atât a Statului Român cât și a unităților teritorial-administrative ale acestuia se datorează în primul rând autocenzurii practicate de către avocații noștri.

 

Forumurile juridice mustesc de justițiabili ce adresează orbește câte o întrebare sperând să afle un sfat mai luminat de la un avocat, consilier juridic care binevoiește să-și împărtășească știința (cu lingurița, de multe ori) benevol. Acesta este semnul clar al pierderii încrederii din partea justițiabililor către avocați. Și răspunsurile seci precum : „Trebuie văzut dosarul. Angajați un avocat” nu ajută nici pe departe imaginii profesiei.


Cât timp va mai dura această conspirație a tăcerii și cât timp vom mai vedea hotărâri ale Curții Europene absolut simbolice deoarece dosarele nu sunt astfel făcute încât Curtea să poată constata o violare a textelor comunitare ? Câte jurisprudențe vom mai citi în care nu se acordă despăgubirile pretinse pentru un bun imobiliar (cu toată constatarea violării unui text comunitar) deoarece nu s-a administrat în cauză o expertiză judiciară ? Câte hotărâri vom mai vedea oare în care se pretind daune morale de milioane de euro dar s-a omis să se ceară în fața instanțelor naționale o lipsă de folosință, o degradare a imobilului sau fructele civile încasate ilegal de deținătorul unui imobil în totală sfidare a unei hotărâri judecătorești irevocabile ? 

 

Cheltuielile de judecată obținute de români în fața instanței Europene sunt rarisime, majoritatea neputând prezenta chitanțele onorariilor din fața instanțelor naționale. Oare toți avocații români lucrează doar la negru sau sunt clienții atât de zăpăciți încât pierd chitanțele unor sume de multe ori substanțiale ?

 

 Pentru a conchide, în interesul clientului trebuie formulată -de la începutul procesului, în fața primei instanțe- orice cerere de despăgubire a unui prejudiciu ce poate fi dovedit, invocând prevederile dreptului național și/sau al celui comunitar. Cererea de chemare în judecată trebuie să fie foarte explicită asupra dreptului pretins, prejudiciului cauzat, textelor legislative aplicabile și a jurisprudenței relevante în cauză. Cu riscul de a plictisi judecătorul, de a-i face un „memoriu”, să nu uităm că scrisul leagă instanța. La asta ne obligă atât deontologia cât și condițiile de admisibilitate în fața CEDO.

Și să nu ne mai temem atât de practică.

 

Precum am văzut, practica evoluează ...


Simona NICULESCU (Publicat în revista "ROST", mai 2012)
 

Când ne învață CEDO să citim Codul nostru Civil ...

05 mai 2012